Probabil că Nietzsche are dreptate:
”Cu cât privești mai îndelung o prăpastie,
cu atât prăpastia privește mai îndelung în tine.”
Dacă viața
(destinul, Dumnezeu sau tu însuți)
te pune într-o situație
fără ieșire,
mai există,
totuși,
două,
hai să le zicem
mijloace
de
accedere
la
ziua următoare
(Viața merge, de obicei, înainte, nu?)
Dragostea și renunțarea.
Dragostea,
când apare (verb perfect pentru ea),
te obligă
la
o nouă
orientare în destin.
Prin intermediul dragostei,
nu-ți părăsești destinul,
doar îi dai
noi coordonate.
Care
le includ
pe
cele vechi.
Îmbogățind destinul
cu
noi
conotații axiologice.
Dragostea
valorizează
divinul
pulverizat
în
lume.
Sau
în
tine însuți.
Renunțarea
ca
zestre ereditară,
nu poate
fi
scop.
Dar
nici
mijloc promoțional
de
autosihăstrie.
Cauză
ce
se confundă
cu
scopul.
Sau
al
singurătății!
Iată:
stiloul,
din
mâna mea
dreaptă,
tocmai
catapultează
absolutul
(personal-
dragoste și renunțare)
în
cuvinte.
Acești
muguri
incomozi.
P.S.
Cu
cât
privesc
mai
îndelung
în
cuvânt,
cu
atât
cuvântul
privește
mai îndelung
în
mine.
Epilog?
Nu.
Parafrază
și
premisă.
Costel Zăgan, INTERTEXT, Nr.3, 2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu