”DACĂ VREI SĂ SCRII O POEZIE, CHEAMĂ-ȚI AVOCATUL!”

- interviu la vorbitor cu poetul Costel Zăgan -

   Un poet și-a scos o carte de versuri, prima în penitenciar.

Înainte de-a ajunge la închisoare, Costel Zăgan era director de școală într-un sat sărac și anonim din județul Botoșani; tânăr profesor de română și singurul absolvent de facultate din ace sat; poet autentic, unul dintre acei foarte puțin oameni pentru care poezia e o a doua natură: visător incurabil, aerian ”copil din flori al zăpezii ” - cum singur se denumește într-un poem, Costel Zăgan avea să comită, ca director de școală, o nepermisă încălcare a regulilor sociale: a eliberat diplome de zece clase - două, trei, nu contează câte -unor inși care nu absolviseră (ca unul care am lucrat la acea școală pot spune că aceste diplome ar trebui retrase  de la 95 la sută dintre cei care le-au obținut legal : terminând zece clase și neștiind nici să scrie).

   Diplomele acelea i-ar fi scos din mizerie. N-a pretins nimic în schimbul lor.

”Am vrut să ajut niște oameni”.

   Pentru asta execută acum o pedeapsă cu închisoarea aproape dublă de cea primită de Ion Stoica - Caritas.

   La Penitenciarul Botoșani, îndărătul zidurilor păzite de subofițeri cu automatul în spate, acolo de unde se iese mai rău de cum ai intrat, Costel Zăgan se salvează prin poezie.  

   Cu sprijinul d-lui prof. Napoleon Ungureanu (șeful departamentului cultural-educativ al penitenciarului ) a scos un volum de versuri: POEME INFRACȚIONALE.

   120 de pagini dactilografiate îngrijit, migălos legate și destul de inspirat ilustrate de Dragoș Teodorescu - fost inspector financiar despre care se vorbește în oraș că ar fi pierdut într-o noapte, optsprezece miloane la poker.

   Criza de hârtie se face simțită și în penitenciar. Pe măsură ce se mai găsește puțină, se mai manufacturează un exemplar, două, tirajul rămânând astfel deschis.

”Dacă am fi o echipă de fotbal, am găsi sponsori” - se lamentează dl. Ungureanu.

   Dat fiind condițiile de apariție, grafica diferă de la exemplar la exemplar, tirajul apărând ca o sumă de unicate.

   Costel Zăgan este și protagonistul unei reviste de cultură: ”Semnul lui Cain”, onorabilă pentru orice liceu umanist. Păcat că totul se consumă între gratii. Impresionanta colecție a hebdomadarului într-un singur exemplar (aproape o sută de pagini dactilografiate) va fi un generos material de studiu pentru sociologi și pedagogi.  

    Sper că interviul ce urmează va lumina cât de cât figura adevărată a acestui om pentru care viața nu mai înseamnă nimic în afara poeziei, figura poetului în pușcărie.

   ”De fapt pușcăria este afară - spune dl. prof. Ungureanu - iar zidurile astea-s făcute ca să nu năvălească lumea înăuntru”. (V.I.)

-  De ce ”Poeme infracționale”? O ingerință a biografiei? O concesie făcută conjuncturii?

* S-ar putea crede că e așa, deși poemele nu se înscriu, la suprafață, paradigmei infracționale. Am vrut să arăt că într-o lume a prostului gust, într-o lume a nimicniciei, a contingenței, poezia este o infracțiune.

* Dostoievski, Gyr, Crainic, Steinhardt, în temniță fiind, au creat capodopere; este propice acest mediu creației?

* Nu știu dacă da sau nu. Asta ține de individ, de capacitatea fiecăruia de a sublima realitatea, de a o valorifica artistic. Se poate întâmpla - și se întâmplă de cele mai multe ori - ca temnița să te inhibe complet. Cert este că aici poezia este o salvare. Eu unul nu pot trăi în afara poeziei.
   Eram în arest, unde n-aveam pix, hârtie...Nu era voie! Ceilalți din celulă băteau în vizetă cerând fie un foc, fie o țigară; am bătut și eu: vă rog frumos să mă scoateți pe hol că vreau să scriu. Ce să scrii? O poezie. Cuuum? o poezie? - s-a holbat gardianul. Ești nebun? Tu nu ești sănătos! 

      Dacă vrei să scrii o poezie, cheamă-ți avocatul, să vină procurorul...
În final m-a înțeles.

                                                                                                        ****************

      La început ceilalți credeau că ieșirile mele la ”scris” ar fi fost un pretext pentru turnătorie. Eram nevoit, la întoarcere, ca să le alung bănuielile, să le recit poezia pe care mai întâi o ”scriam” în memorie. Le-am explicat cum stau lucrurile cu mine și ei, fiind oameni care au văzut multe la viața lor, m-au înțeles.

     ”Sinucidere prin înflorire”, apărută deja în ”Caiete botoșănene”, a fost scrisă în aceste condiții.

Prin 85, Ioanid Romanescu scria la o poștă a redacției:

    

                                             ”Ca să scrie, Costel Zăgan trebuie bătut și închis într-o bibliotecă”.  

     
     Și iată că soarta a ținut seama de sugestia sa.

* Dar pușcăria nu-i o bibliotecă. Doar dacă: fiecare om e o carte...Ce metaforă borgesiană se poate dezvolta de aici!

* Poți trăi prin,    nu într-o                       metaforă. Pușcăria e ditamai pușcăria, nu o metaforă; dar eu sunt chiar închis într-o bibliotecă: a penitenciarului. Citesc, scriu... sunt lăsat în pace. Sunt, din acest punct de vedere, un deținut privilegiat, recunosc.

* Să revenim la capacitățile potențatoare ale penitenței.

*Poezia umanizează și face suportabilă această realitate deprimantă. Penitența este o experiență fără nicio valoare în sine dar care, asumată artistic, va însemna, poate, ceva pentru mine, ca poet.

   Acum lucrez la un mic dicționar de pușcărie, încercând să pătrund cu atenție în subcultura specifică acestui mediu și să-i luminez regulile, poezia, pitorescul, sămânța de umanitate.

   N-am scris niciun vers în jargon. În poezie nu mă atrage acest sector lexical și apoi ce se mai poate face în acest domeniu după Villon, Arghezi, Astaloș, Paraschivescu? 

   Aici creatorul mai mult subzistă decât există. Nu trebuie înțeleasă recluziunea penitenciară ca un rai pentru creator.

   Poezia doar te ajută, dacă ești în rai: să-l suporți pe Dumnezeu, dacă ești în iad: suporți focul nestins.

  * Ce-a  adus nou în poezia dv. această experiență?

  * Poezia mea s-a schimbat puțin. Nietzsche spunea: ”Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic”. Pe mine, ca poet, experiența penitenciară mă fortifică. În avalanșa contemporană de experimente eu am o doză funciară de conservatorism de care, până la un anumit punct, sunt mândru.                             

 (va urma, trecutu-i nerăbdător!) 

 · 

1

 -

Intereviu realizat de Viorel ILIȘOI, Revista TIMPUL, decembrie 1995    

SCRISUL? EVADARE PRIN ÎNFLORIRE

Probabil că Nietzsche are dreptate:

”Cu cât privești mai îndelung o prăpastie,

cu atât prăpastia privește mai îndelung în tine.”

Dacă viața

(destinul, Dumnezeu sau tu însuți)

te pune într-o situație 

fără ieșire,

mai există,

totuși,

două,

hai să le zicem

mijloace

de

accedere

la

ziua următoare

(Viața merge, de obicei, înainte, nu?)

Dragostea și renunțarea.

Dragostea,

când apare (verb perfect pentru ea),

te obligă

la

o nouă

orientare în destin.

Prin intermediul dragostei,

nu-ți părăsești destinul,

doar îi dai

noi coordonate.

Care

le includ

pe

cele vechi.

Îmbogățind destinul

cu

noi

conotații axiologice.

Dragostea

valorizează

divinul

pulverizat

în

lume.

Sau

în

tine însuți.

Renunțarea 

ca

zestre ereditară,

nu poate

fi

scop.

Dar

nici

mijloc promoțional

de

autosihăstrie.

Cauză

ce

se confundă

cu

scopul.

Sau

al

singurătății!

Iată:

stiloul,

din

mâna mea

dreaptă,

tocmai

catapultează

absolutul

(personal-

dragoste și renunțare)

în

cuvinte.

Acești

muguri

incomozi.

P.S.

Cu

cât

privesc

mai

îndelung

în

cuvânt,

cu

atât

cuvântul

privește

mai îndelung

în

mine.

Epilog?

Nu.

Parafrază

și

premisă.

Costel Zăgan, INTERTEXT, Nr.3, 2001

INTERVIU - Costel Zăgan: A fi profesor la țară

INTERVIU

23 aprilie 2013 la 23:55

Paul Ungureanu a realizat un interviu cu Costel Zăgan, în Revista Hyperion nr. 2 din 2001,la rubrica "Dialoguri":

Costel Zăgan: A fi profesor la ţară înseamnă să poţi face un pas. Un pas din infern în... prezent!

- Când aţi debutat în învăţământ şi ce lucruri v-au marcat în această frumoasă profesiune de dascăl, ce esta ocolită de mulţi tineri în zilele noastre din cauza unei mici retribuţii?
- Prin urmare, am "debutat" în învăţămînt de... două ori. În 1977, câteva luni, până la plecarea la oaste şi, după lăsarea la vatră, la şcoala din satul natal, unde se învăţau, pe vremea aceea, zece clase.
M-a marcat, în chip deosebit, atmosfera tinerească şi plină de elan. Era cât pe ce să spun: elan revoluţionar! Dar să ştiţi că aşa era. Revoluţia era în mine, în noi,în dorinţa noastră de-a "înşfăca"... munţii, de a-i... răsturna şi de-ai... pune la loc! La locul lor: lângă cer!

- Cum erau copiii, elevii?
- Fiind din aceeaşi localitate cu ei, erau dificili şi... minunaţi! Porneam împreună, să cucerim... Everestul limbii române! Încă mai urcăm!Cu mâinile sufletului "însângerate" de stânci, epitete şi metafore! În buzunare, flutura, şi atunci, şi acum, vântul!

- Şi totuşi, de ce, după zece ani de la terminarea faculăţii, nu aţi dat examenul de licenţă?
- În timpul facultăţii, am fost remarcat de profesorii: Elvira Sorohan, Mihai Drăgan şi Constantin Parfene. Am pregătit pentru licenţă lucrarea "Natură şi eros la Eminescu", sub coordonarea regretatului profesor universitar Mihai Drăgan, care şi-a întrerupt viaţa, din nefericire, în anul 1993.
Amân, din varii şi încurcate motive, prezentarea licenţei. Între timp caut alt coordonator, nu al destinului, ci al lucrării în cauză. La întretăierea mileniului doi cu... următorul, "riscă" să-mi ia sub oblăduire universitară lucrarea pentru licenţă în litere, doamna profesor Noemi Bomher. Probabil că voi fi licenţiat, după... o mie de ani de la absolvirea Facultăţii de Litere! NU un veac,ci un mileniu de singurătate. Pentru mine! În 1982, m-am căsătorit cu învăţătoarea Doina Alupoaie. Repartizată la şcoala din satul meu natal, unde eu funcţionam, deja, ca profesor suplinitor de limba şi literatura română, încă din 1979.
Între 1983 şi 1989, pun la cale, împreună cu nevastă-mea,... cinci copii. Trei fete şi doi băieţi. La această oră, copiii se află pe următoarele trepte (ale destinului propriu): Diana-Mihaela, anul IV, Liceul Pedagogic Botoşani; Monica, anul III, acelaşi liceu; Marius-Ilie, anul I, Liceul "Demostene Botez", Truşeşti; Ioana-Loredana, clasa a VII-a, Şcoala Tudor Vladimirescu; Andrei-Victor,clasa a V-a,aceeaşi şcoală.

- De unde aveţi această pasiune arzătoare pentru scris şi literatură?
- Dragostea pentru literatură, pentru poezie în special, cred că îmi vine de la mama şi... un frate al bunicului din partea tatălui, un călugăr iubitor de buchie scrisă. Au urmat în ordine cronologică învăţătorii: Constansa şi Constantin Costânceanu, Dumitru Gheorghiţă. Apoi, profesorii de limba şi literatura română: Ioan Lăcătuşu, Cornelia Popa şi poetul Dumitru Ţiganiuc.
Un loc aparte pentru formarea gustului meu pentru literatură l-a avut Cenaclul de la Casa Corpului Didactic, condus cu dragoste şi competenţă de poetul şi profesorul Dumitru Ţiganiuc. Tot aici l-am întâlnit, licean fiind, şi pe poetul Mihai Munteanu.
Cam pe-atunci, are loc şi întâlnirea cu extraordinarul om şi poet Lucian Valea şi cu mai tinerii şi... "încăpăţânaţii" întru poezie - Gellu Dorian, Val Guraliuc, Constantin Bojescu, Lucian Alecsa, George Luca şi, bineînţeles, cu acel argint viu, metaforic vorbind, Emil Iordache!

- Într-un interviu anterior am pus o întrebare poetului şi prof. Mihai Munteanu, din Cordăreni, în legătură cu menirea dascălului de ţară. Cu ce se confruntă el în prezent?
- Menirea lui nu s-a schimbat, cred, de la... Ion Creangă încoace. Tot trebuie să ia acea bucăţică de humă, cu suflet, numită copil, şi să o poarte, modelând-o continuu, nestrivindu-i liniile proprii de forţă, către lumina viitorului. Viitor care, fiind tot de aur (ca pe vremea lui Eminescu!) e normal(!), aproape inaccesibil majorităţii copiilor de ţărani. Totuşi, să nu ne... întunecăm! Soarele raţiunii, încă, e deasupra orizontului! Al raţiunii şi al speranţei! Doamne-ajută!

- Trăind în mediul rural, cum reuşiţi să ţineţi pasul cu toate noutăţile de pe plan cultural şi literar?
- Pentru mine, viaţa la ţară nu este o întâmplare, o obligaţie profesională, ci este... o opţiune. Pentru sufletul meu de... Atlas (...rural?, nicidecum!), (între)ruperea contactului cu această viaţă ar însemna... moartea! Fizică şi... metafizică!
Viaţa la ţară, pentru mine, nu este un exil!
Iată, îi am aici, în bibliotecă, lângă mine, mereu, pe Urmuz, Aristotel, Kafka, Dinescu, Eliade, Eminescu, Shakespeare, Borges, Noica, Pleşu, Eugen Ionescu, Liiceanu ş.a.m.d. Şi, peste tot, nu pot scăpa de el!... Costel Zăgan!
Şi, încă ceva: facultatea deşi am "făcut-o" la fără frecvenţă, fiind şi căsătorit, având şi copii, fiind profesor suplinitor (cum sunt şi în prezent, fiind plătit ca atare), deşi am absolvit o facultate, neavând... patalamaua la mână, punga mi-e mai mult... goală. Aşa că nu am avut şi nu am niciun fel de motivaţie... financiară, pentru o asemenea opţiune, având - pe atunci - şi o jumătate de normă la C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producţie, pentru cei mai tineri) să-mi pot întreţine familia destul de numeroasă, deci facultatea nu a fost numai un... chin ontologic şi antologic, ci şi o voluptate axiologică! Zău!
Legătura cu exteriorul (eu fiind miezul destinului propriu şi personal) mi-a fost favorizată de cărţi şi reviste: Caiete botoşănene (Hyperion), Convorbiri Literare, Ateneu, România Literară, Luceafărul, SLAST, Familia,Steaua, Freamăt de codru, Poezia.
Pe plan literar, am debutat, ca orice poet de mai multe ori.
Mai întâi, în revista Liceului "A.T. Laurian", Botoşani, prin anii 1973-1974, apoi în ziarul judeţean Clopotul (1977). După aceea în Flacăra lui Adrian Păunescu, Familia, Caiete botoşănene.
În 1983, am luat Premiul revistei Steaua, la Festivalul de poezie "Poemele luminii"; în 1995, de asemenea, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Moldova, Iaşi, la Porni Luceafărul... Tot în 1995, îmi apare volumul "Poeme infracţionale", scris şi "manufacturat" în Penitenciarul Botoşani, unde,... singurătatea mea a hibernat un an şi jumătate, din motive, pardon, cauze, arhicunoscute şi... depăşite, din fericire!
Totuşi, nu pot trece cu vederea, din această perioadă, înfiinţarea revistei (cu circuit închis) "Caietele lui Cain", interviul pe care mi l-a luat revista Timpul (Iaşi), prin persoana lui Viorel Ilişoi: "Dacă vrei să scrii o poezie, cheamă-ţi avocatul!" (decembrie 1995), publicarea unei pagini "Poezii din închisoare", în revista Timpul, ianuarie 1996 şi un grupaj de poezii în revista Hyperion (Caiete botoşănene) nr.1-2, 1995, la rubrica "Poezia spaţiului concentraţionar."

- Când v-aţi apropiat de jurnalism?
- M-am apropiat când, liber fiind şi... şomer, am urmat aşa-numitele cursuri de iniţiere, susţinute, cu aplomb pedagogic, profesional şi... părintesc, de numiţii: Radu Câjvăneanu şi Lucia Olaru Nenati. Sus-numitele cursuri m-au îmbolnăvit pe viaţă de jurnalism, de patima de a scrie, nu numai poeme, ci şi Lecturi perpendiculare şi alte articole, în care îmi tăiam craca de sub picioarele... minciunii şi (im)posturii (im)personale. Aşa că am mai publicat prin: Colloquium (revista-meteor a lui Valerian Ţopa), Hyperion (Caiete botoşănene), Convorbiri Literare, Poezia, Jurnalul de dimineaţă, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi. Altceva? Am revenit în învăţământ... în satul natal, după un ocol... postuniversitar pe la Botoşani.

- Alte gânduri?
- Am descoperit: inventemele, hipersonetele( cezeismele), lecturile perpendiculare şi braşovismele. Dar - atenţie! - nu le-aş fi descoperit, dacă nu le-aş fi inventat!
Şi, să nu uit (cum aş putea?): am gata pentru tipar un volum de hipersonete, intitulat "Ghinişor antishakespeare", şi un alt volum de poeme - "Hiperbole blitz". Volume ce-şi aşteaptă sponsorii cam demult.
Pentru edificarea cititorilor şi nu numai, ultimul hipersonet din "Ghinişor antishakespeare":

Finul lui Shakespeare

Zic zău lui Dumnezeu poete
zic zău te-ai întrecut pe tine
că nişte fumuri ai celeste
şi arzi cu flăcări mioritico-străine

Zic zău te-ai întrecut pe tine
ţi-ai luat şi umbra înainte
ţi-ai tras şi nişte ţoale în fine
ai contracandidaţi atât în cer şi în morminte

Ţi-ai luat şi umbra înainte
şi nişte fumuri ai celeste
tratezi de sus şi în cuvinte
zic zău lui Dumnezeu poete

Zic zău te-ai întrecut pe tine
ţi-aştepţi doar naşul care nu mai vine

(Lipsa semnelor de punctuaţie, de aici ca şi din destin, îmi aparţine!) Vă mulţumesc pentru răbdarea Dvs!

- La fel, şi eu vă mulţumesc pentru sinceritatea debordantă a răspunsurilor! 

Îmi place

Ador

Haha

Uau!

Tristeţe

Comentarii

Ioana Manolache ''Porneam împreună, să cucerim... Everestul limbii române! Încă mai urcăm!Cu mâinile sufletului "însângerate" de stânci, epitete şi metafore! În buzunare, flutura, şi atunci, şi acum, vântul!'' Costel Zagan
1
• 
  
•