HAIKU JAPONIA: februarie 2020

Articol scris de: Georgica Manole / 11 Sep 2016 Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul

E aproape un an de când, trecând prin  faţă pe la „Prolibris”, pe acolo pe unde, de câte ori am drum, îmi arunc  ochii în vitrina destul de generoasă cu scriitorii botoşăneni, văd  această carte specială scrisă de Costel Zăgan („Erezii second hand”, Editura „Axa”, 2014, prefaţă de Florentina Toniţă). Era  singură şi parcă puţin jenată de compania celorlalte, ceea ce nu era  cazul având în vederea  hiperdensitatea de idei şi gânduri care domină  poemele.. Probabil că autorul îi transmisese din psihologia sa în sensul  enunţat de prefaţatoare: „…nu denotă o autoexcludere a poetului din piaţa literară, ci mai degrabă o amânare a mărturisirii livreşti (stricto sensu)”. Am luat-o şi am trecut-o în „standby”. I-a venit rândul. Titlul este un pic derutant. Spun  aceasta fiindcă nu este vorba despre „erezie” în sensul ştiut de noi,  acela cu trimiteri la neconformităţi cu linia dogmatică impusă de  conducerea oficială a vreunui cler. Sesizăm alte păreri, alte  interpretări, chiar şi unele rătăciri ideatice în limite normale, încât  centrifugarea lor , paradoxal,  se focusează (centripetează) pe latura  modernă a ereziilor: demers spiritual accentuat, mulare pe iniţiere,  purificare sau lucrări ale subconştientului. Costel Zăgan este un poet   pentru care personalitatea se naşte din precizie, iar calea spre  aceasta  trece printr-o îndoială dusă la rangul de introspecţie. Întâi  îşi analizează propriile acte, şi le controlează adecvat printr-o  erezie, apoi le aruncă în interacţiuni sociale şi supuse celei mai   vechi metode de cercetare, observaţia: „O maimuţă o pasăre şi utopia  de serviciu / au încins o horă taman pe tăpşanul din / faţa sufletului  dacă nu v-aţi dat seama pri / viţi în prima oglindă n-aveţi cum să vă /  înşelaţi acolo vă puteţi întâlni cu cele / mai cunoscute fantome ale  mele ultima / e o lacrimă cât universul azi mă mulţu / mesc totuşi c-un  colţ de pâine slab / iluminat mănânc şi dansăm / eu maimuţa şi pasărea”(„Locuiesc într-o oglindă sau Erezia eului bine temperat”).  Rămâne  pericolul, nu neapărat negativ, ca orice percepţie la nivel poetic a  dizarmoniilor lumii să fie supralicitată de poet. Astfel că  orice  centrifugare a ideilor este transformată în erezie şi, de aici,  abundenţa lor. Conştient, sau poate numai dintr-o dorinţă de  sistematizare, Costel Zăgan elimină acest mic neajuns, grupând poemele  pe trei segmente unitare şi pe care le denumeşte, simplu, „părţi”,  dintre care  a II-a e cea mai densă. Cititorul, cel care  va duce până la  capăt lectura cărţii, nu se poate să nu sesizeze existenţa unui  maniheism ascuns şi un pic diluat. Cele două principii, binele şi răul,  sunt supuse jocului unui dualism nu chiar atât de radical din  perspectivă ontologică, dar asta face parte  dintr-o  psihologie  personală, marca Zăgan. Poetul găseşte mereu recuzita necesară ieşirii  din impas: o mască ce atenuează frica, privitul retrospectiv într-o  oglindă („fructul oglinzii”), o camuflare prin vânt,  identificare cu un silogism al tăcerii, într-o lectură a clasicilor,  într-un gest de iubire, dar de foarte multe ori într-o analogie: „Iarnă second hand ca să ningă trebuie să deschid / frigiderul să-mi iau porţia cotidiană de utopii / scriu  poeme ca să mai aflu câte ceva despre / Dumnezeu ori măcar despre  sufletul meu ştiţi de pil / dă ce-am aflat scriind titlul acestui poem  că am într- / adevăr ochii albaştri şi că poeziile de dragoste / sunt un  camuflaj / perfect pentru orice întâlnire de afaceri interioare / numai  nefericirea face însă diferenţa dintre noi şi / lumea celor care nu  cuvântă autoironia poate intra / şi într-un măgar dacă-i suficient de  spaţios să / ne încercăm totuşi norocul ninsoarea-i ultimul zar al / Lui  Dumnezeu în ieslea acestei zile” („Erezie second hand”). Costel Zăgan a scris aceste poeme sub  semnul redimensionării  propriilor criterii faţă de o destul de largă  paletă ideatică, încercând o extragere, uneori cu risc maxim, din  constrângerea cercului: „Poetul se compune probabil şi dintr-o  grădină / prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp / cu iarbă care  rugineşte de la prima oră /  când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei / dar domină toate înălţimile posibile la acea oră /  în negru şi-n alb abis  lângă abis / un Turn Babel în toate direcţiile / de la mansardă pândesc  cu-n binoclu în infraroşu / cum omul coboară din ce în ce mai des / din  maimuţă şi uită fereastra / deschisă / cerul rămâne iar vacant / la  pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală / brusc un glonţ ca o  scrisoare de dragoste / îmi găureşte autoportretul / lăsându-l natură  moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor” („Autoportret în alb”).                                                                                                      Adeptul  unui maniheism ascuns după metafore, un „iconoclast” al timpurilor   supuse globalizării şi refuzând  viziunile unificatoare, Costel Zăgan  este un poet care trebuie  adus cât mai în faţă.